Pe un prag de viață

Drumurile vieții se pierd în tăceri, Răstignite-n codrii suferă și pier. Sensul lor de Cale se prelinge-n fum Pe poteca Sorții plânge un Nebun. Lacrimile udă, vii, ca de ființă, Pietre de durere, stânci de neputință. Răscolită-n noapte de un pas hain, Iarba-faptei geme, sub un cer străin. Vântul renunțării bate uragan, Frunze-zile smulse, se zdrobesc de ram. Soarele se stinge, ros de remușcări, Le-a văzut pe toate. Se retrage-n zări. Nori de întristare, într-un lung suspin, Rătăcesc aiurea, spulberați de chin. Lumina se-ntoarce, dintr-un drum prea sfânt. Nu vrea să mai vadă, jalea din Pământ. Străveziu ca umbra rece de nălucă, Ceru-ascultă ruga, unui neam pe ducă. Stele seci, stinghere, ca și vorba bună, Se sting în pustiul, ce în om răsună. În tăcerea morții, pe un prag de viață, Un „micuț” se zbate. Tot vrea să trăiască.