Plânge Nebunul

Pe imașul țării înglodit de jale, Se usucă viața, rătăcită-n cale. Într-o lume-n care zburdă nedreptatea, Se strecoar-o șoaptă: „Moare Libertatea”. Zei păgâni, cu ură, crucea o îngroapă, Călăreții, patru, vin în viața stearpă. Gurile flămânde sug cuvinte sparte, Mintea-i îngropată în sloganuri plate. Răscoliți de setea de-adevăr în față, Mor bătrâni în casă, pier copii în piață. Mamele-și îngroapă pruncii nenăscuți, O fetiță-și plânge părinții pierduți. Pe o prispă veche cineva se roagă, În bocete triste, Moartea râde-n targă. Turma cântă-n struna celui mai sus-pus, De mai strigă unul, toți spun că-i „cam dus”.

Hohote stridente îngrozesc sătenii: -Iar plânge Nebunul. Are iar vedenii.