Pragul Vieții

Drumul lung, spre neființă, Se întinde larg în zare. Pragul Vieții nu se vede. Oameni zac pe lângă care. Răbdători, cu teama-n oase, Să nu facă, sau să dea, Se ascund după cuvinte Și-n blestem de piază rea. Sufocați de prea mult bine, Ce-l doresc, făr-al avea, Se rezumă la mâncare Și-n plăcerea de a bea. Obsedați de neputința De a fi ce li se spune, Uită luni în șir sărmanii Să mai spun-o rugăciune. -Voi sunteți Copiii Lumii!? Plânge Popa întristat. Babele îi dau dreptate… Alți copii pleacă din sat. Supărați că iar paharul S-a golit pe jumătate, Își îneacă-n vin amarul Multe vieți de oale-sparte. Resemnați că ce e bine Nu e scris și pentru ei, Scurmă-n fapta nepăsării, Fără Dumnezeu, sau zei. Intrigat că „totuși-poate” Sunt cuvinte cu un sens, Rar mai țipă câte-unul, Prins în fumul legii dens. Pragul Vieții e oriunde… Să îl treci e doar mai greu. Pe poteca prea bătută, Mulți se rătăcesc mereu. Pragul Vieții-i Începutul, Sau Sfârșitul, sau cum vrei. Omul poate fi menirea: Prometeu legat de stei. Pragul Vieții nu se vede, Sau deja e depășit. Ei trăiesc un fel de moarte, Și mult au de ispășit.