Satul lui

Drumul șerpuiește, trist, îngândurat. Pomii rupți de vânturi, plâng pe înserat. Malul stă să cadă, peste-un gard rărit. Un sătuc se vede, viu, în asfințit. Case mici, strivite, de ger și nevoi, Se-nfrățesc în jale, cu copacii goi. Gropile uscate, de pământ bătut, Împânzesc grădina, verde la-nceput. Un șirag de paie, putrezite-n drum, Amintește lumii, vita din ajun. Prispa duce dorul, florilor de-odat, Un burlan atârnă, ros și resemnat. Țigla rușinată, de mici locuri goale, S-anroșit în soare și-a căzut pe poale. Coșul stă să cadă, ars de remușcări. Ce de fum odată, arunca spre zări. Nimenea nu bate, la portița ruptă, Păzită de-un câine, slab, cu burta suptă.

Doar un pas molatec, ca uitat de soartă, Tulbură tăcerea. E doar el; ea-i moartă.