Teatrul Vieții

Grămezi de vorbe se adună În șiruri nesfârșite de paradă, Iar lumea pleacă mulțumită, Că a aflat că alți-s pradă. Cu toții sorb cu gura largă Minciuni răcnite din balcoane, Iar cele zugrăvite pe ecrane, Ei le transformă în icoane. Cu ochi holbați, cu mintea goală, Se-nchină fără cruci a face, Și-adoră izul de mocirlă-viață; Nu vor război; nu vor nici pace. Prea rar se scoală câte-unul Din visul de coșmar al pieții, Se-mpleticește-n legi prea strâmbe Și scurmă-n van în pâcla ceții. Cu gând atins de o idee, În șoapte stinse, ne-nțelese, Încearcă focul să-ntețească, De sentimente-n inimi șterse. Dar e târziu și gongul bate Ca de sfârșit de act și piesă, Iar de pe scenă și din sală, Actori și…restul… pleacă-n lesă.