Vrăbiorii copii

Învrăjbite, în durerea pomilor uscați și goi, Două vrăbii sar la ceartă, scormonind într-un gunoi. N-au crezut că o să vină Toamna dup-o Vară plină. Tot sperau că Primăvara se va-ntoarce, blândă, fină. S-au născut când ghiocelul se-ofilea deja-ntristat Și-au zburat întâia oară, vrând-nevrând, pe vânt turbat. Dar apoi… Te ții vecină, ce-au mai mișunat pe casă Și-nblânzite de iubire, țopăiau chiar și pe masă. Toată curtea era rai, fără uliul, crunt dușman Și cu alți nouă tovarăși, au trăit într-un chiolhan. Dar acum frigul se lasă, dur, în ploaie străvezie. Cuibul, încropit în grabă, nu cred mult că o să ție. Dudele s-au dus demult. Fructele se sting în ele. Musculițe, gândăcei, au pierit în joc de iele. Tot mai des așteaptă pâinea, neglijată altădat. Viața pare-ntortochiată. -Ce-i cu ea? E chiar ciudat. Mama-ncearcă să le spună, despre viscol, despre ierni. Ele râd ca de o glumă, ignorând și norii terni. -Cine poate să dorească grozăvii și vreme rea? Și atunci, de ce să vină, dacă nimeni nu le vrea? În zadar striga și tata, despre răi, despre haini, Vrăbiorii puși pe harță, se pierdeau printre străini. Triști i-am regăsit în iarnă. Doar o mamă și doi pui. Tatăl a pierit pe drumuri. Alții umblă azi hai-hui…