Ady

Pământul își plânge copiii Cu lacrimi din ceruri prelinse. Cocorii își poartă speranța Spre zări neștiute, ascunse. E ziua în care iubirea Se zbate, în om să renască. Vii păsări de pradă se ceartă, Pe-o mierlă, ce vrea să trăiască. Se zbate pe cerul în gratii De nouri, și gânduri urâte. Petale de flori părăsite Zvâcnesc, iar în jale-nvelite. Rușinea-și arată obrazul Boit în culori de neșansă. O creangă se scutură goală; O alta-o urmează în transă. -Privește ! Se-aude o șoaptă Din vuietul gliei stăpâne. Pe iarbă se-așterne uitarea De ieri, și de azi, și de mâine. -Ascultă! Răzbate din clopot Un dangăt abia auzit. Cortegiul de umbre stinghere, Tresare, rămâne-nlemnit. -Se-aude! o fiică șoptește. -E tata? Nu-l văd! Unde e? Copilul tot plânge-n tăcere. Un tânăr din sat nu mai e.