”Autolăudatul ”

Când mi-am recitit o strofă, Scrisă-n felul meu profund, Am căzut, de încântare Și-am simțit că mă afund. Ce idee sclipitoare Și ce sens… cu ”paravan”? Zău, nu-și are-asemănare Nici cu nodul gordian. Dar sublimul stă-n mișcarea Literelor în cuvânt. Haosul întrece zborul Fulgilor goniți de vânt. Inventiv, ca cel ce știe Că, în scris, totu-i permis, Am pus semnul de mirare, Când ceva iar am omis. Am lăsat ca să ”gândească” Cititorii, câți or fi, Căci, cu-atâtea ”interneturi”, Nopți ”descarcă”-n plină zi. Le-am dat șansa să priceapă Ce nu sunt, și ce sunt ei, Și i-am pus să ”socotească”, Dacă pot, căci nu sunt zei. În finaluri fericite, Asta-n sens de ”în sfârșit”, Vorbele necugetate, Le retrag, măreț, spășit. Dar vă las deplina vrere De-a mă blestema să fiu ”Cel-mai-cel” dintre cei care Tac… nu tac… în ce nu știu. Că am fost cam ”dus-cu-pluta”, Când m-am delectat, decent, Fără-njurături, desigur, Cu prezentul meu recent. Cu plăcere, în mirare, Și-n extazul cuvenit, Mi-am pus coada pe spinare Și-am tulit-o-n infinit. Cum ce coadă? Vai de mine! Am uitat ca să vă spun: Boby sunt. Rămân doar câine… Cum? Uman? Ce, sunt nebun…