Ce e bine? Ce e rău?

Unii oameni au ajuns pe un prag de viață; S-au oprit, și-au evitat, s-o privească-n față. Resemnați, mulți s-au întors, în celula-casă, Cu o cameră-n etaj, scaune și masă. Alții, ”dincolo” au vrut, singuri în speranță; „Inima și-au luat-o-dinți”, apăsând pe „clanță”. Ușa s-a deschis cam greu; nu la orișicine. Libertatea le-a zâmbit, cu amărăciune. Pajiști, îmbrăcate-n flori, chiar ca de poveste, Au și miei, ce sug la oi, dar și colți, firește. Lupii, îmbrăcați în piei, cam mici ca măsură, S-au luat cu ei în dinți, ca să nu spun gură. Mult curaj le-a trebuit, soarta s-o întoarcă, Dar s-au luat cu ea în piept, viața să-și refacă. Cine sunt și unde-s ei? Lumea e prea mare. Poate-n umbră de mișei, poate zei sub soare. Tot la fel de curajoși, au fost și cei care, Rupți de dorul de ai lor, s-au oprit în zare. Pasul și-au întors spre cei, rămași la strâmtoare. Pragul iar când l-au trecut, îi pândea „răcoare”. Lacrimile celor dragi, încălzeau cuvinte. Viața-n taină se zbătea; și în trup și-n minte. Mici „eroi” în neamul lor, sau „proscriși”, spun unii, Fulgerul l-au vrut din cer; sănătoși nebunii. Pragul sorții, nentinat decât de cuvinte, A rămas tot viu în noi, cei ce ținem minte. Hohote se-aud, când gem, cei în suferință. Mila pâlpâie-n altar; zvâcnet de credință. Ce e bine? Ce e rău? Întrebări sunt multe. Dincolo de gard e drum; dar la mine-i curte.