Culoarea

În patul de frunze, piciorul se-afundă, Și-n foșnetul tainic, durerea abundă, Și plânge, nu-n vaiet, ci-n lacrimi de jar, Nuanța de sânge, primită în dar.

Un freamăt străbate culoarea-ngrozită Că-și pierde puterea, și e izgonită, În lumea ascunsă-a tenebrelor nopții, Ca umbră tăcută, pe pagina sorții.

Nu-i voia străină, cu fierul de ură, Ci gerul de toamnă, cu-avida lui gură, Ce-adună culoarea, zdrobită în zori, Cu legea nescrisă: ”Te naști… ca să mori”.