Dâmbul

Nebunia m-a cuprins; Cred, din nou, în oameni. Îi iubesc și pe cei răi, Și proștii, de-asemeni. Ca să nu mai fiu lovit, Am plecat de-acasă. Fac ce pot să nu-i mai văd, În viața rămasă. Mă împac cu gândul sec, Că nu îmi mai pasă. Îi accept așa cum sunt, De ”prost”-neam, sau rasă. Mă prefac, că nu mai simt, Minciuna din vorbe, Și zâmbesc la cel naiv, Ce, cu poftă-o soarbe. Nu tânjesc după amici; Am Singurătatea. Ea îmi umple noaptea-zi, Negând răutatea. Deci, dacă-am scăpat de bine, Îi iert la grămadă. Pot să spun și că-i iubesc… Doar nu vreți dovadă?… Cu rețineri, dar cu voie, Mâna le-o întind la toți. Ei n-o iau, căci e străină Și nu vor să pară hoți.

Cu răbdarea odihnită, Într-un colț de viață, strâmb, Urc, ca un Sisif, Golgota, Ce, la țară-i zice dâmb…