Dimineți în silă

Zorii se arat-n silă, Plictisiți de iar-și-iar. Timpul s-a grăbit să fugă. Scârțâie pe drum un car. Câinii, obosiți de-o noapte Petrecută prin vecini, Se întorc flămânzi acasă, Mulțumiți, plini de ciulini. Ca și ei, o umbră pală, Se strecoară prin grădini. Moartea își ascute coasa. Noapte, zi, tot sunt haini. În crepuscula uitare, Dintre „Vreau” și ”Asta e”, Somnul se transformă-n hohot De „Nimic”, și de „Orice”. Unii râd, că Luna fină, E o pată palidă. Alții plâng, că ea dispare, Într-o zi cam searbădă. Zdrențuiți de nori răzleți, Zorii, sfârtecați de raze, Se coboară dinspre zări, Într-un sat cu case-oaze. Liniștea, turnată-n ele De tăceri, ca în morminte, Se retrage întristată, Fără ținere de minte. Freamătul se întețește; Se dă Viața iar la zar. Caruselul neputinței Se pornește, spre-n zadar.