Dascălul

Răbufniri de vânt în noapte… Șoaptele se sting, din mers. Umbre lungi aruncă Luna. Un biet-on, din viață-i șters. Rugile sunt voci amare. Lacrimi curg din lumânări. Cei sărmani chiar simt Vecia; Cară Timpul în spinări. Liniștea e aparentă. Vaietul e stins, dar greu. Doar bătrâni-l știu pe nume; Alți-au zis ”Dascăl” mereu. Ce a fost? Ce nu mai e? Prea puțin îi pasă firii. Viața-i spulberată-n zori… Moartea și Neantu-s mirii. Ea, ca soață pricepută, Loc să facă printre vii. El, tot loc, de neputință, De-a trăi și de-a nu fi.