Frunze căzute

În rafale dezlânate, Vântu-n urlet s-a schimbat; Se repede-n plopii falnici, Sfârtecându-i, ca turbat. Ca și omul la mânie, Își cam pierde cumpătul; Nu-i mai pasă ce se-ntâmplă, Și, uitat, e sufletul. Colbul, ridicat în trombe, Îl ascunde de priviri; Nu-i uman, dar tot se lasă, Pradă aprigei trăiri. A iubit florile-n vară, Dar, în toamnă, le-a uitat. Adierea de-altădată, Are-acum chipul pătat. Scârțâie lugubru poarta, Ca o viață de pripas, Ce devine o povară, Când, mult timp, nu i-a rămas. Casa-ngenunchiată geme Din obloanele rărite. A murit, mai an, bătrânul; Doi copii; frunze căzute.