Ieduțul

Dorul mă împinge, din drum, pe-o cărare, Ce se pierde-n iarbă, sub un pas de fiare. Le numim, sălbatic, cam cum suntem noi; Cu ură în suflet și cu ochii goi. De-am vedea privirea unui ied plăpând, Poate-am plânge-n hohot, știind că-i flămând. Ochii lui, ca Luna printre brazi de gene, Vii sticlesc în lacrimi; stele efemere.

L-am găsit odată, rătăcit, pierdut, Aninat de viață, cu-n fir nevăzut. Pasul, șovăielnic, nu îl asculta. Glasul, fără vlagă, mai mult se ruga. Auzeam chemarea mamei disperate, Ce simțise omul; m-atrăgea-ntr-o parte. L-am lăsat acolo, părăsit și poate, O icoană vie, cu un crez… în moarte.

Poiana îngustă, cu-n izvor plăpând, Era părăsită… Nici un ied flămând.