La copcă

Gerul se abate, peste curți pustii, Sfârtecând din fașă, vrerea de-a ieși. Fumul, stors de vlagă, cade-abia pornit, Țurțurii aruncă, ace-n răsărit. Zăpada nu-i mare; pietre ies din ea. Geme crunt grădina; noapte-a fost prea grea. Pe un cer de vise, stele fără viață. În halouri Luna, plânge că îngheață. Aerul ce arde, fierul îl lipește, De mâna golașă, cât ai zice „pește”. Lacul nu mai zburdă, în valuri nebune, Gheața amintește, glaciuni străbune.

Unul după altul, curajoșii ies, Mogâldețe calde, ciucuri mici de fes. Mâna tremurândă, prin mănuușa rară, Strâmge-un băț cu gută, pregătit din vară. Libelule roșii, sau cârlige goale, Vor momi azi peștii, mici, din mâlul moale.

Toporișca sună, în ecouri stinse, Ce se pierd în maluri, cu gheață încinse. Copca-ncet apare, ca o stea de dor; Nimeni nu jelește, peștii care mor.