La cumpăna tăcerii

La cumpăna tăcerii, azi timpul nu mai curge. Lumina cade-n goluri, suspină-ncet și plânge. Izvorul vechi de lacrimi, pierdut e-n cânt de jale. Doar piatra sec răsună, sub pas ieșit din Cale. Cu scopul vieții-n holda, flămândă de ”mai mult”, A prins-o omu-n lanțuri, în vremuri de tumult. Așa a fost să fie, odată, nu acum, Când ciutura e spartă, la capătul de drum. La cumpăna tăcerii, drumeții se opresc. Privesc în hăul sorții… Privesc… și nu zâmbesc.