Lung se uită

Lâng-o râpă, Aruncată, Pe o coastă rea, de deal, Se agață, Înegrită De ani lungi de ploi și ger, O căsuță, Răsucită Și de patimi frământată În durerile, Nestinse, Tremurând în îngustimea Gândurilor Necuprinse, Lăsând loc pentru vecie Dorurilor Ne-nplinite, Îngropate în privirea, Grea, De lacrimi reci, strivită, Ce se uită Lung, În zare… Mă opresc și-ntreb pe dată: -Ce faci maica mea bătrână? Ochii tulburi se opresc Sus în tindă, nu-n țărână, Și se duc în sus, pe deal, Trec de valea-npădurită, Zăbovesc în vaiet trudnic Pe drumeagul prăfuit, Ce răsare și dispare, Sfârtecat în asfințit. -Mă uit lung…răspunde dânsa. Glasu-i trist, vorbirea seacă, În durerea de o viață. Nu-nțeleg ce vrea să spună Și-l întreb atunci pe moșul, Cel cu cap plecat, de vreme, De durere și troiene. -Ești străin pe valea asta… Auzii de tine-n iarnă… Ai venit pe frig și zloată Cu nepotu-mi-o Vasile. Grea povară viața noastră… Nu ne plângem de nevoi. Ele vin și trec…și lasă, Altele în urma lor. Dar speranța ni-i deșartă, Că avem un fiu și noi… Tace. Nu vrea să vorbească? -El acum e la oraș… -Prunu-n curte-l ai uscat… -Trece rar pe-aici, cu soața… -E noroi. Nu-l trage ața? -N-au copii… -E viața scumpă… -N-am nepoți să-i văd pe luncă. Alți copii ce-avui se dusă. Șase-au fost pe lângă ușă… Tace iar pe gânduri dus. Picură din cer, de sus. Zile multe are anul. Orele prin zi se cern, Iar în ore zac minute, Ce lungi clipe ne aștern… -„Mă uit lung” … încheie dânsul. Și își șterge, fără glas, Licărul de apă fină. Ploaia-a stat. El a rămas. Tace iar și iar, de sus, Picură pentru cel dus.

• Plouă iară… N-o să vină…

-Poate moșule… îi zic și, cu-o lacrimă în tină, mă retrag înspre grădină… Ploaia-n suflet, e de vină.