Mi-a răspuns

M-am rugat de pom, să-mi spună, De ce tremură, când tună, De ce frunza se-nfioară, De ce trebuie, să moară. Mi-a răspuns: -Vezi, numai soarta Vieții îi închide poarta, Fără ură, fără milă, Cu un zâmbet de copilă. Căci la noi chiar totul este Ca o filă de poveste, Cu final și bun, și rău, Diferit de crezul tău; Cei ce mor, ca să trăiască, Nu-s făcuți ca să privească Viața ca o veșnicie… Vântul rupe, sau adie. Numai focul ne-ngrozește. Fulgerul în el sclipește. Tunetul ne pare greu, Epitaf pentru cel rău. Nu ne temem că murim, Când în viață noi venim. O trăim frumos, iar ea, Tot așa, cu ea, ne ia.