Noapte de toamnă

Plouă, cât cerul poate să țină, în noaptea în care e iar lună plină. Șiroaie se scurg , printre crengi răstignite de vântul amarnic, în valuri smintite. Copacii se-apleacă, gemând resemnați, cu crengile rupte, pe veci însemnați. Urgia se-abate în vuiet amar. O floare-și ofera azi viața în dar. Strivite cad lacrimi pe geamul orbit. Lumina e mută ; de mult s-a oprit. O frunză se zbate pe creangă în van . O alta, adio, își ia de la an. Un măr, răvășit, se-ndreaptă spre nor, cu crengi mânioase, ce-n rană îl dor. Petale de flori sclipesc printre stropi ; Strivite, se lasă purtate în gropi. Un câine, covrig, lâng-un pom, stă murat, De vechiul stăpân și de viață uitat. Un tunet se-abate din ceruri turbat. O voce se-aude; un glas de bărbat. Un zvâcnet și-i sus, prin baltă sărind . stăpânul îl vede ; așteaptă zâmbind. În ploaia șiroaie pe trupul plăpând, privește cățelul, din ochi lăcrimând. Un scâncet se-aude, și altul apoi . E glasul iubirii … chiar singuri… sunt doi.