Nostalcica toamnă

Cu respectul cuvenit, Mă închin la soare, Și-i urez ”Bine-ai venit!” Căci e cam răcoare. Toamna, chiar frumoasă foc, Mai ceva ca vara, A poftit și vântu-n joc, Și bântuie țara. Mantie de nori și-a pus, Peste zile-nchise, Și-a adus, de prin apus, Vii culori, aprinse. A pictat grădina-n foc, Cu un suflet rece; Frunza se tot zbate-n loc, Vrând, la drum, să plece. Florile, ceritul voal, Și l-au pus, în noapte. Lacul s-a retras, tiptil, Puțin mai în spate. Câinii și-au găsit, din nou, Cheful de hârjoană; Nu mai scot limbi ca de bou, Fleșcăiți de flamă. Guguștiucii își fac cuib; Gata flendureala. Guguștiuca-i rea de tot; Ține socoteala. Oamenii se-nghesuiesc, Să se odihnească, Cum e și normal-firesc, La crâșma sătească. Cu dârzenie, căpoși, Se-mbată-n plăcere; Că au ochii cam apoși, E-o pură părere. Toamna-n goliciune ei, Vrea, cred, să-i îmbete. Și-amintesc de-orice trecut, Ca motiv de ”sete”. Unul, ”înmuiat” de tot, Dup-un ultim sfanț, Își exprimă-mpiedicat, Sentimentu-n șanț. Să nu credeți c-am pierdut, Cu ei, toată ziua. Am cărat și apă-n puț, După ce-am dus piua. Asta-i toamna; vrei nu vrei, Îi încânată-n taina Unor ”să-te-ți” trăiri, De își dau și haina. La cămăși, se mai gândesc; E puțin rușine. Burțile-au crescu, firesc, De-atât stat, ”la bine”.