Soare rău

Într-o zi, ca orișicare, fără vânt, fără răcoare, m-am zdropșit cam rău la soare, rătăcind printre ogoare: -Ce-ai cu mine? Ce-ai cu noi? Ne-ai văzut sărmani și goi tot trăgând pe la nevoi, fie soare, fie ploi? Tu te lăfăi în splendori, fără griji, umbrit de nori, iară noi muncim din zori, chiar și-n sfinte sărbători. Iarna, când e frig, te-ascunzi, și ne lași în ger, bolunzi, și cu luna o întinzi… suntem noi cu tine blânzi. Vara, când ar trebui, din reflex, făr-a voi, să scurtezi haina zi, tu-o lungești; fira-i să fii. Ba mai mult, încă o dat, te trezești, ca un turbat, chiar de ești tu vinovat, în văpaie transformat. Și-apoi neică să te ții, cum ne ții pe jar de vii, și ne arzi fără a ști, luni întregi, nu doar o zi. Este clar că zău nu vrei și nu știu pe ce temei, tu lumina să ne-o iei pe la două, pe la trei. Dar tu piază rea, de veci, ne-nconjori cu gârle seci, și tot vii și iară treci, când ar trebui să pleci. Eu acum îți spun cinstit: Te-am iubit și te-am slăvit, uneori chiar prea smerit… Dar acum s-a isprăvit!

-M-am certat cu el, măi Boby, cam o oră și mai bine… S-a uitat chiorâș la mine, mârâind: „E vai de tine”.