Sublimul ghiocel

Nimeni nu-și explică taina Florii fragede, plăpânde, Ce înfruntă ferm urgia Gheții reci, încă flămânde. Cu vigoare-nbrățișarea Crustelor el o străpunge, Dar apoi, capul și-l pleacă Și se roagă… poate plânge. Ca o lacrimă, petala, ”Albului” el o închină. Ca un Fiu, și al zăpezii, Clopoțelul viu se-nclină. E o mulțumire-adusă Celei ce, la piept, îl strânge, Care, cu răceala-i cruntă, Ar putea, pe veci, a-l frânge. Totodată, e ”cinstirea” Pruncului din Mama Glie, Ce i-a dat suprema șansă: ”Existență” el să fie. El nu uită nici Lumina, Ce-n corolă-o împletește. Diadema-n galben-soare, E semn cert că o slăvește. Pentru oameni? Poate stimă, Căci îl fac simbol regesc. Dar tot ei îl rup în grabă… Moare el… căci ei… iubesc.