Asfințit

-Ceahlăul și lacul Bicaz-

Pe platoul înstelat Cu mioare albe, Stâncile din jur puneau, Ceahlăului salbe. Cu mândria reținută, Conștient că-i prețuit, Bătea seara, în Cer, Toaca, La slujba de asfințit. În poieni, lumina lungă, Se-ncrusta în verde pur, Și se râzgâia-nroșită, Fremătând pe steiul sur. Stânci semețe, modelate De legende și de vânt, Străjuiau izvoare scumpe, Pentru viul pe pământ. Aminteau străbuni și fapte De eroi ”sculați” din neam, De încântătoare zâne, Și părinți, plângând la geam. Totu-n jur era ”trăire”, Ca un ”dar” al muntelui Prins în ”lacrima cea vie”, Lac, la poala Cerului.