”Câmp în galben”

Un Van Gogh, ”ciuntit” de viață, Dar cu-n har parcă divin, A pictat un ”câmp în galben”, Sub un cer mai mult senin. Am trăit copilăria Florilor ce-ncet creșteau, Și, în fiecare clipă, Soarelui, cu drag, zâmbeau. Lăcrimând în roua pură, Dup-o noapte cu fiori, Cu privirea radioasă, L-așteptau, să iasă-n zori. Ca femeia prea geloasă, Ziua-ntregă-l urmăreau, Și, gătite în rochițe, Poalele își fluturau. Vântul se-ncurca-n petale De un galben pur, curat, Și, pe viitoare ”roade”, Se lăsa, de vis, ”furat”. Rătăcea din floare-n floare, Stele într-un Cosmos stins, Dar într-o lumină caldă, Curcubeu, de nouri prins. Era lumea ”arzătoare”, Fără flăcări de învins, Feeria-ncântătoare, Cu un drept, la cer, pretins. Cât ar fi dorit ”să fie”… ”Fizic”, el nu exista. Sufletul, din stele-floare, Doar iubire recepta. Brusc, un ”croncănit în negru”, La ”câmp galben” a ”rânjit”, Și-ntr-o rea rea-litate, Cu-a lui poftă, l-a ”mânjit”.