”Ceas de rugă”

-zori- La ”ceasul de rugă”, Florile plăpânde Imploră lumină; Ziua se ascunde. Noaptea nu renunță; Țese voaluri reci. În eternul haos, Negru-i semn de veci. Căile luminii În neant se stin; Nu ajung la capăt, Nici nu se ating. În scântei tăcute; Stelele se frâng. Picături de rouă; Și florile plâng. ”Undeva”-i departe; E un cer străin, Noaptea-n laț se zbate; Se ”stinge” puțin. Palide speranțe În luciri de fier. Norii se revarsă, Rupți de-un vânt mizer. Orizontu-și țipă, Vinețiu, cuvântul. Se îmbracă-n giulgiu De tăceri Pământul. Brusc, ca o speranță Scăpată din gând, Cerul chiar devine Rozaliu și blând. Negrul îngenunche, Și geme supus. Zările, în flăcări, Amintesc de-apus. Valuri de jăratic, Dintr-un tainic foc, Se revarsă-ntr-una, În haotic joc. În sclipiri ce lasă Stele fără glas, Purpura se-ntinde-n Unduiri de vals. Clipele-s fugare; Să mai stea le cer. Feeria doare, Ca cei dragi ce pier. Ochii-n van încearcă, Trup concret să-I dea, S-o închidă-n suflet, Ca iubită-a mea. Ca pentru-a-mi ucide Gândul pofticios, Soarele-și arată Chipul mânios. Din ceruri, în lacrimi, Supărat pe el, Îmi cobor privirea; Pământu-i la fel. Doar o floare mica, Născută mai ieri, Îmi șoptește, gingaș: -Noi avem doar veri… Sensul mă doboară: Totu-I trecător. Ce-i frumos în lume, E și muritor. Rămâne o șansă? A renaște iar? În Eternitate, E Viața alt dar?…