Câte unul, câte doi

-la carul trăirii-

Cerul e căzut pe jos, Orizontul e pe dos, Și, cu-n pas ”nedefinit”, Trece-un om, din plin ”cinstit”, Ce vede poteca-ngustă, Prin privirea ”bleau” lacustră, Dar, că-i beat, doar bârfa spune, Căci, a bea, nu-i o rușine, Mai ales în viața dură, Când nu poți să dai din gură, Căci, de vrei un trai mai ”țuț”, Cazi, prin ea, din lac în puț, Și ajungi, ca el, pe câmp, Să-ți privești recolta, tâmp. Vede-un lan… asta, precis, Presărat cu flori de vis, De ciulini, cu ace fine, Cum îi stă lotului bine, Și cu spice mici și slute, Pentru ciori negre, ciufute, Cu un câine scurt în coadă, Căutând ceva să roadă, Și-alergând grauri în stoluri, Să facă foamea sub nouri, Departe de satul ros, Tăvălit, de trai, pe jos, Cu o față cam pocită, Și răbdarea-n timp tocită, Deci, un fel de ”ca-la-noi”, Trăgând carul câte doi.