Ce păcat de viață

-nu în rând-

Într-un vis, pe care nu-l înțelegeam, Mă plimbam prin nouri, doar privind pe geam. Nu ningea în casă dar, în mintea mea, Vântul mă pudrase cu un puf de nea. Un ecou, cu chipuri de copaci uscați, Se-auzea, aiurea, dinspre zori secați. Raze stătătoare, cu sclipiri de ger, Sfârtecau deșertul umbrelor ce pier. Muzica, senină, se plimba pe cer, Fluturând o floare îmbrăcată-n fier. Frunze-n zbor plecate, spre sori-licurici, Călăreau un verde, pe post de arici. Din culori, tăcerea, își făcea taior, Și, în gura mare, se fălea de zor. Stele-nlănțuite, de miros de flori, Mă chemau la ele, pretinzând că-s sori. Luna, nemișcată, pictată-n decor, Revărsa-n cascade, halouri de dor. Aerul sălbatec, tremura umil, Strecurând, prin sine, un vânt cam debil. Vorbe ne-nțelese, se-ncurcau voit, Ascunzând temeiul altui asfințit.

Visul se destramă Într-un ultim gând: ”Ce păcat de viață…” Totul intră-n ”rând”.