Ceața, ca o Soartă

Pe fața, fără de culoare, A Cerului pudrat de nori, Tresare zâmbetul de soare, În palizii, plăpânzii zori. Lumina-și face greu cărare Din orizontul răvășit, Prin aburi plumburii de ceață, Ce, triști, din noapte au ieșit. Speranța lor de viață-i scurtă, Și-n ore se măsoară-acum; Când calea altora începe, La ei e ”capătul de drum”. Nu au speranțe-n nemurire, Și nici în viața de apoi. Se nasc, trăiesc, și mor în taină, Goliți de lacrimi, reci, și goi. Uitarea le va fi stăpână, În neființa Timpului, Căci seamănă puțin, se spune, Cu Soarta tristă-a Omului. Și ea, incertă, din ”pornire”, Se-ntinde către-un Viitor, Obscur și iluzoriu la ”privire”, Cu omul simplu ”călător”.