Cer și credință

Undeva, în Ceruri, dincolo de nouri, Viața, de există, Moartea nu persistă. De esența pură, El, trăirea ”dură”, Cu, sau făr-de ”haină”, o separă-n taină. Lumii efemere, pline de himere, Îi oferă sensuri, lipsite de ”fesuri”. Timpul nu se scurge și-imobil, doar plânge Punctul infinit, fără de sfârșit. Nenăscut, nu piere, nedorind, nu cere, Și există-n sine, și-un cuvânt îl ține. El e-un simplu Zeu, El, un Dumnezeu, Mintea-i o Umană, Vecia o Doamnă. Oare ea-i reală, simplă și normală, Și e ce dorim, dar nu vrem să știm? Întrebări sunt multe; cine să le-asculte? Cine să răspundă, în ițari și bundă, Sau în togi vopsite, și mitre sfințite, Sau în cărți banale, printre osanale? Cert e că niciunul, exceptând Nebunul, Ce simte, în lume, spirite de turme, Dar păstrează vie, credința în glie, Unită cu Cerul, prin apa din norul, Ce-și oferă viața, preschimbându-și fața, Amintind de Fiul, ce-a iertat, blând, ”viul”, Ferm convins, în el, că suntem la fel, Și nu numai cel, ce mai crede-n El.