Clepsidra rănită

O Clepsidră, răvășită, Cu un Timp trecut în ea, S-a oprit, rănită-n Cale, Doar puțin nisip să ia. Oamenii au prins-o-n lanțuri, Ca pe-un hoț crunt, înrăit, C-o credeau, proști, vinovată, De tot ce au pătimit. Răscoleau cu-nverșunare În nisipul scurs, căzut, Și s-au speriat, chiar tare, De ce sunt, în ce-au văzut. Căci erau ”murdare” fapte, Neștiute chiar de toți, Sau ascunse-n gând și suflet, De vecini, străini, sau soți. Au lovit-o cu piciorul, Răsturnând-o, pe jos, iar, Încercând ca, Viitorul, Să-l vadă-n nisipul rar. Indecis, fără vigoare, Cu premize proaste-n ”azi”, Refuza, să se arate, La seci ordine de: ”Cazi!” Ce putea să le arate, Când ei ”iau”, nu ”dau” un ”pic”? Într-o lume de ”strânsoare”, Perspectiva-i ”de nimic”. Au ținut-o prizonieră, Nu știu cât, căci Timp n-aveau; În nisipuri mișcătoare, Și-n mocirle, se ”pierdeau”.

Un copil, fugind de Soartă, A găsit-o la gunoi; Lanțul gros chiar putrezise; A spălat-o de noroi. A ținut-o strâns, în brațe, Când fugea , gonit de ”răi”, Și-a pornit, cu ea în suflet, Pe nebănuite Căi. Ea, în inimă, Prezentul, I l-a-nsămânțat cu flori, Ca să crească-n Viitorul, Ce avea, prin el, alți ”zori”.

Mici Clepsidre, ”Inimi-Suflet”, Viața o măsoară-n dor; Una, ca ”Bărbat-Femeie”, Se-”ntrupează”-n ”Vi/Prunc/itor”.