Dorul stâncilor

Umbra norilor se-ntinde Peste codrii verzi de brad. Văile par adormite; Doar din creste, flăcări cad. Steiurile sfârtecate Și de apă, și de vânt, Se ridică-nsingurate, Ca speranța-n jalnic cânt. În genunchi, sau înălțate, Ca o rugă către Cer, Reci, sfidează vechi milenii… Ciutele se nasc, și pier. Soarta nu le-a dat Vecia, Dar le-a impregnat cu dor. Ca și vulturii, și ele, Ar dori să plece-n zbor. Să atingă orizontul Adumbrit de depărtare, Urmărind, cu încântare, Apa vie din izvoare. Să străbată codru-n goană, Printre alte stânci pierdute, Și-n cascadele-aburinde, Să se spele, obosite. Iar apoi, în lunca largă, Curățate, și-”nsetate”, Să cunoască neștiutul, Și păcate vinovate. Căci au auzit oierii Povestind cu încântare, Despre lucruri minunate, Nu doar ploi, și nu doar soare. Numai una, mai ”bătrână”, Nu intra în jocul lor, Și privea lung, ca o mamă, Fără ochi, dar cu mult dor. Vuietul se întețește; Vaiet de furtună. Dintr-un țanc, se prăbușește O stâncă străbună…