Dragii mei prieteni

Dragii mei prieteni, câți ați mai rămas, A luat, ”despărțirea”, mulți, pe-al ei făraș. Gândurile bune, le trimit spre voi; La ceilalți, urarea, să rămână ”goi”. Nu în sens de haine, ci de sentiment, Pe care să-l simtă, în orice moment. Vouă să v-ofere, Domnul, fără chin, Viață-n sănătate, și iubiri din plin! Celorlalți, uitarea, să le fie ”scut”, Ca să nu se vadă, că au bot, sau rât! Au lătrat cuvinte, cu suflet câinesc, Și și-au luat tot, cu poftă, cu avânt porcesc, Nu prietenie, bogăție doar, Flăcări fără lemne, lucruri ce doar par. De-i vedeți pe stradă, ”cățărați” pe jos, Dați-le pomană, un salut, și-un os! Nu-i lăsați să creadă, c-am rămas amici! Ignorez mulțimea cugetelor ”mici”! Iar de vor să afle, cum mai mor, de viu, Lăsații-i să creadă, că-i real ce știu! Dacă întristarea, se va reflecta În ochii, la vreunul, eu îl voi ierta! Dacă însă-un rânjet va miji, ascuns, Spuneți-i în față, că-i un om ”ajuns”, Că, mai jos, nu poate să decadă el, Și că ”face cinste”, orișicui mișel!

În final, prieteni, vă mai rog ceva: Nu numai cu mine, rămâneți așa!