Eternul visător

Umbrele ascund lumina, Sub al înserării suflu. Florile își sting culoarea, Și-adorm, solo, sau în cuplu. Vântul, răzlețit de mamă, Își cam face, de cap, iar. Hârjonește în lac valuri, Ce, în sus, în joacă sar. Le ridică, le coboară, Le alintă, le incită, Căci ar vrea, în lac să intre, Ca în draga lui ispită. Peste el se-ntinde tandru, Și-n adâncuri lung privește, Căci, nu știe cum, dar totuși, Sufletul îi răcorește. E o dragoste mocnită, Nărăvașă uneori, Când el undele ridică, Cât mai sus, de subțiori. Le șoptește la ureche Vorbe îmbrăcate-n dor, Și le-ațâță, și le minte Că le ia, cu el, în zbor, Nu îl cred, dar lor le place, Că-i zglobiu și-ncântător, Și îl iau așa cum este: Ca eternul visător. Nu îl ceartă, și îl iartă Că-i hoinar, și-o ia hai-hui; S-au convins c-o să revină, Căci, doar nu-i de capul lui…