Eu, Drumul

-în mormânt de zi-

În Noaptea eternă, Stele ”pustiesc” Drumul fără Cale, Ce-n vis îl ”trăiesc”. Eu sunt el, deșertul Îl străbat curbat, Ca-ntr-o lume oarbă, Cu Dreptul ”strâmbat”. Mă ”trezesc” cu voia Schimbată de ”legi”, Chiar necunoscute, De Drumuri prea blegi. Îmi tot dau silința, Ca simplu sărman, Să suport, pe mine, Pașii de uman. Voi răzbi ”acolo”, Undeva, oricum, Căci simt Infinitul, În mine, acum. Nu caut Vecia; Nici nu o doresc. Drumull se sfârșește, În ”normal-firesc”. Văd lumini, culoarea Curge, fără-”a fi”; E ”normalul-invers”, În mormânt de zi…