Fire de lumină

Văi în munții Retezat

Creasta se înalță, Retezată-n Cer. Lacuri plâng pe vale Și izvoare pier. Prăbușite-n hoarde, Stâncile le iau În tenebre sumbre, Da-napoi le dau. În izbucuri limpezi, Cu sclipiri de foc, ”Fire de lumină”, Ies, și-o iau din loc. Se preling pe pietre, De mușchi răsfățate, Dar apoi, în hăuri, Cad, nemângâiate. Falduri de culoare, În cascade-apar, ”Rogvaiv” feeric, În vii stropi, ce sar. Liniștite-n valea, Micuță, cu prund, Freamătă, naive, Dar c-un tainic gând. Vor, în valea largă, Ce se-ntinde-n zări, Să-și găsească rude, Pierdute de nori. Să se ”întregească” Ca un om, menit, Timpul să-l scurteze… Prunci spre infinit.