Fiu al țărânei

-eternul învins-

Pasul vag își stinge urma într-un val. Singur, între ceruri, rătăcesc pe mal.

Unul, blând, azurul, și-l extinde-n sus. Altul, în cădere, e-n abisuri dus.

În deșertul apei, freamătul e stins. Vuietul e vaiet, doar la țărmul ”lins”.

Ca străjeri, din unde, stâncile răsar. Coame albe-n salbe, peste ele sar.

Încrustate-n forme, ce ochii-nfioară, Sfâșie-n lung apa, fără să o doară.

Dure-n semeție, slabe-n apogeu, Fir cu fir, obolul, îl plătesc mereu.

Nisipul se zbate, în vârtejuri prins. Țărmul se retrage, ca etern învins.

Îl mângâi cu mâna; milă mi-e de el. Ca fiu al țărânei, plăpând, sunt la fel.