Floare fără minte

Pe-aleea zvârcolirilor de neamuri, Cu sufletul uimit de neglijență, Pășea un muritor de rând, pe seară, Cu gândul la ospăț, nu penitență. Flămând, privea fanfare lucitoare, Ce-n marș forțat, striveau liniștea-n cale, Și se-ntreba, cu gândul gol de bine, Unde se scurge-atât de multă jale. Cuprins de febra răspunsurilor seci, Ce nu găseau ecou în conștiințe, S-a aplecat, o floare să ridice, Căci mai credea, că ”viețile”-s e ființe. Degeaba-a-ncercat, cu răsuflarea, S-o facă iar, din plin să strălucească, Căci ruptă și strivită de călcâie, Ea refuza, probabil, să trăiască. Căci ea știa, și învățase bine La școala suferinței în tăcere, Că cel ce nu mai are nici o șansă, Acceptă singur, moartea în durere. L-a cam mirat o lacrimă prelinsă Pe tija sfârtecată de ”mov” ținte, Culoare de ”noroc”, cum scrie-n carte, Dar lucru ne-neștiut, de floarea fără minte…