Flori

-Mușcata-

Culoarea izbucnește Din verdele cel pur; Un purpuriu ce arde Și-n florile din jur. Din roz, în roșu, pale De flăcări se desprind. Corola le îmbie, Și-n dans de rug, se prind. Cu grație divină, Pe tija-n cer lansată, Buchetul fin se-nclină, Ca o prințesă castă. Norocul le surâde; Iubite sunt de toți. Nu au valoare rupte; N-au teamă, deci, de hoți. Nu le alintă mâna Și nu le strică ea. Privirea doar se-nclină, Și, să le-admire, vrea. Bobocii mici au șansa De-a deveni ”adulți”, Ca frumusețe pură, Pentru sărmani desculți. Când rupi flori, de plăcere, Durerea lor n-o simți. ”Așa e obiceiul”… ”Și trebuie”… te minți. Convins că totul moare, În viață nu mai crezi. Nimic ce-mbătrânește, Nu e plăcut să vezi. Distrugi degeaba-o floare, Și chiar bobocii cruzi. Când se usucă, singur, Verși lacrimi să le uzi. Orice își are rostul, În timpul ce-i e dat. De ce să ”stingi” Lumina, De nu vrei Cerul mat?…