Flori de măr

Zeci de diademe, Cerul, Din mici stele-a încropit, Ca o feerie roză, Și-unui măr, le-a dăruit. În buchete, buchețele, Și însingurate flori, El a pus speranța vieții, Într-un viitor cu zori. Fragede, ca fericirea Unui zâmbet de copil, Freamătă, cam rușinate, De ce face-un vânt abil. Printre ele se strecoară Și le mângâie ușor, Iar polenul din pistile, Îl răsfață cu mult dor. Unele, mai îndrăznețe, Și rujate-n roz puțin, Îi oferă-n dar petale, Să le ducă-n cer senin. Vor să vadă zarea largă, Sau, măcar, ceva din ea, Și acceptă să le fure… E iubire? Lumea-i rea. Jucăușe-îmbujorate, De trăiri și de simțiri, Multe simt un rod în pântec: Mărul primei ”pedepsiri”. E-un simbol al cutezanței De a ști că-au încercat, Ca o vină asumată, În destinul acceptat.