Frumusețe dezrădăcinată

-pseudofabulă-

Prea gelos pe nori, Măritul, Astru doar de Noapte ”stins”, S-a decis s-atragă Lacul, Lângă el, pe Cer, întins. Dragostea lui ”arzătoare” L-a ”încins” discret, încet, Chiar de-o boare a fost contra, Cu un bocet de ascet. A rămas mâlul și-o baltă, Din Oglinda Stelelor, Pradă prea-plecată-n fața, Vântului și norilor. -Unde e splendoarea firii, Ce-n ea, chipu-mi reflecta? Cum, de nori, ea să depindă? Asta nu le-o pot ierta! Și de-atunci, el îi străpunge, Dur, cu razele-i de foc. Lacul ”sufocat” tot plânge, ”Alergând” din loc în loc.

Ca și el, frumosu-n sine, Sau ceva iubit și sfânt, Farmecul și-esența-și pierde, Când e ”rupt” de-a lui ”pământ”.