Frumuseți răpite

Lacul se-odihnea pe vale, Morfolind, domol, din mal. În oglinda deformată, Tremura și Cerul pal. Ziua începuse bine, Cu nimic întâmplător. Tulbura doar pacea firii, Cucu-aiurea ”plimbător”. Cântul lui sfida tăcerea, Ca un imn de libertate. Nu îl înjura mai nimeni, Din prea multă bunătate. Ciorile, crescute-n graiul Potrivit pentru-a cerși, Croncăneau, silabe scurte, Fără teama de-a greși. Nu păreau îngrijorate, Că sunt demne de dispreț, Căci știau că-s ”viitorul”, Ce, pe moarte, pune preț. Un brotac, cam tare-n gură, Cu plămânul oțelit, Ocăra stuful ”grămadă”, Acuzându-l că-i e pârlit. Nu putea să îl ”contreze”, Și foșnea, gândind cu teamă, La cei ce au pus ieri focul: Oamenii, de bună seamă…