George RogozPoezie și proză

Umbră de zi

Gheața și raza

-esența vieții-

Străvezie, încă-n ”fașă”, Prunc de nea și ger mărunt, S-a întins, ușor, în noapte, Pe un lac bătrân, cărunt. Zori-au prins-o în lumina Unui cer nedefinit, Doar cu-o rază răsfățată, Ce-o-mboldea necontenit. Ea dorea, ca și-altă dată, Valului să dea culoare, Ca, în coama lui zglobie, Curcubee să-nfioare. Dar acum, oglinda rece O gonea la loc, în cer, Până-n norii gri, de ceață, Unde chiar și stele pier. Ca un fir de suferință, S-a-”ncleștat” de-un ciob sărit, Fără-a ști că e tot ghiață; S-au iubit în răsărit. Diamantul, ce, în clipe Numărate fericit, Își trăia splendida viață, Dintr-odată-a tresărit. Soarele, roșu la față, Fără vlagă-n triștii zori, Și-a retras fetița-rază, Și-a ascuns-o printre nori. Jos, pe pânza nepictată, După viață doar tânjind, Au rămas un strop de apă, Lacrimă, în van trăind. El era ca cel ce-n zare, Vede simplul orizont, Pentru care, depărtarea, E un infinit, mic, bont. Limitat la ”închinare”, La picioare de destin, Sugera un ”pic de soare”, Jertfă-a lacului sublim. L-am văzut, ca lumânarea, Cum se ”stinge”-ncet, încet, Și-am simțit o rază-n ceruri, Ce-nvăța un prim bocet. Era cântul resemnării, De la capătul de drum, Când, și ea, nereflectată, Se stingea, ca focu-n scrum. Ca și omul, pentru-o clipă, A trăit un ”apogeu”; S-au iubit, tot poate-o clipă… E ”esența”… nu-i prea greu…