Grota lui Dionisie

-Munții Buzăului-

Departe, în zare, Penteleul plânge Și, la poala-i verde, Apele își strânge. Uriaș de pază, În curbura vremii, Își arată cușma, Albă-n pragul iernii. Văi întortocheate, Steiuri ocolesc. Grote-n stânci săpate, Pe Domn îl slăvesc. Mâna de călugăr A-ncrustat în piatră, Greu, dar pe vecie, Pentru neam, o vatră. Sus, pe prag de vulturi, De Lumină prinsă, Gura ei, spre Ceruri, E o rugă-aprinsă. Bradu-i scara sorții, Cu-n izvor la poale, Ce, ca El, prin stâncă, A găsit o Cale. Una-i din adâncuri, Alta spre văzduh, Apă pentru oameni, Viață-n Sfântul Duh. Susurul se-aude, În poiana largă, În ecou de vremuri, Ca o voce dragă: -Eu mi-am dat doar viața, Pentru-un crez, și-un țel. V-am ”văzut”, în minte. V-am iubit, ca El. În pribegi, speranțe, Am sădit mereu. Limba și credința, Le-am păstrat cu greu. N-am avut puterea Ca să fac mai mult. Am trăit cu apă Pe un munte-cult. Nu vă las prea multe: Doar Cerul senin, Iarba și cu frunza, Și un alt destin.