”Glas de tunet”

-ea, în mov-

Soarele se ”adâncește” În durerea lui diurnă, Și-n apus, în nori, se pierde Într-un Cer ca o tavernă. Totu-și schimbă-n tern ”culoarea”; Azuriul nu-i la modă. În nuanțe mov, Furtuna, Se ”dă” curvă, să se vadă. Nori-și varsă-ntre ei focul, Ca necaz, sau ca mânie; S-au ”încins” cam mult și, totul, Pare-o sfadă, pe-o femeie. Răbufniri de ”gelozie”, Forță prind, în ”glas de tunet”; Fără ”lacăte la gură”, ”Sar scântei”, pe lângă sunet. Vinețiu-ncinge ”fețe”, Și, la ”boturi”, fac chiar spumă. Minți nu au, sub bucle crețe, Dar se înțeleg, ca turmă.

Hoarde reci, nestăpânite, O pretind, ca ”totă-a-lor”. Chiar și laturi flendurite, Se înghesuie, c-”o” vor.

Ea-n alai de umbre sumbre, Șficuite crunt, cu vânt, Sâsâie-n rafale-cobre, Ce scurg, viața, pe pământ.

Un țăran se ”face”-n casă, Mulțumit că nu-i pe câmp. ”S-a prostit stăpânul ăsta…” Mârâi-un cățel, mai tâmp.