Imposibila realitate

Vreau să ”pun” sufletul pe ”hârtie, dar totul plânge în jurul meu. Mintea se încețoșează, iar mâna tremură, și renunță. Bucuria poate fi împărtășită cu alții, dar durerea, din păcate, greu; cea fizică poate trece, dar cea sufletească rămâne și ”sapă”. Rănile se văd și se cicatrizează; celelalte, se acutizează. Doar timpul și uitarea le-ar putea vindeca, probabil. Încerc să aflu răspunsul singur, îndoindu-mă de realitatea adevărului. Relativitatea lui mă uimește, iar logica mea suferă profund. Mă întreb la nesfârșit care sunt limitele ”cuvintelor”. Răceala lor singulară, poate, în grup, aprinde-o idee. Frazele îngemănate pot sugera, sau trezi sentimente. Niciodată însă nu sunt ”gemenele” celor din subconștientul meu. Constrâns de imposibila realitate, aleg calea ”curentă” pentru ele și adevăr. Le mai expun și pe ale mele, dar și improvizez, ”modelând” trăirile. Nu o fac cu răutate, și nici cu indiferență ”canină”, ci doar cu suficientă ”bunăvoință umană”, plină însă de milă și sinceritate.