Ironii de dimineață

-nu-nțeleg de ce-

Liniștea-i străpunsă De un ”Pic, și pic, și pic!”. Ciori analfabete, Doar ”Cra-cra!” tot zic. Eu, trezit oleacă, Mă implic un pic Și, blajin desigur, Mârâi: ”Ciocu mic!” Mă aude una Și-mi răspunde: ”Cra!” O ”îndemn” să tacă, Dar ea ”Ba!”… sau ”Cra!”? Pleoștită de ploaie, Atârnată-n pom, E clar, că își bate Joc, de-un divin om. Nu că am pretenții, Acela să fiu; Mai ”visez” oleacă; M-am culcat târziu. Nu simt ”dor” de Muncă; Ea ține la mine, Dar i-am zis deunăzi: -Să-ți fie de bine! Nu mă ”iau” de ”dânsa”, Căci nu e frumos, Să te iei de-oricine… -A! Ea-i cu folos. Nu-s convins… degeaba; Nu de dimineață. Uită-te la mine! Am, de ea, eu, ”față”? Ghinion…? Îmi ”pică” Cineva pe cap: O Căpriță-”ncinsă”, Cu amicul Țap. Behăie nebuna, Că e ”bună rea”; ”Rău? Dar ea e”fată”…? Vrea ceva să bea. Stau cam prost cu ”genul”, Și-i răspund a ”oac!”: -Apă am destulă… Mă ”țucă”, și tac. Țapul se servește Cu țuica de soi. Ea ”pupă” lichiorul, Și uităm de ploi. Trist, afară, corbul Țopăie pe ram. Nu simțim urgia, Când privim pe geam. ”Muncim” la pahare… Bine, chiar ne e. Cioara se tot vaită… Nu-nțeleg de ce.