În vaietul furtunii

-viața-n sens de simț-finit-

Ca un suflet ”destrămat”, De-o trădare cruntă, Orizontu-ncarcerat, Fulgere ”frământă”. Ziduri vineții de nori Au închis lumina, Și se târâie pe jos, Înnegriți ca tina. Vuietul furtunii crește; Cerul țipă îngrozit. Tremură-mpietrită firea, Sub un ropot repezit. Stihii, de teroare-aruncă Valuri oarbe peste sat. Tablele, pe case, urlă, Blestemând ce, iar, l-e dat. Într-un scârțâit lugubru, Scânduri vechi din garduri sar. Geamuri tremură de teamă, În tocuri, ce paie, par. Ghemuiți, cu spaima-n suflet, Că se rupe și ce-i bun, Oamenii ascultă-n noapte, Vocea Lui, tunet nebun. Nu vor, Cerul să-i îngroape, Chiar de au păcate-n gând. Speră că potopul trece, Și-or muri, cumva, pe rând.

Oare unde se sfârșește Viața-n sens de simț-finit? Oare, dreptul cine-l are, Să ucidă ce-i iubit?