La ”apus”, un ”răsărit”

Nu departe, pe o coastă, Un bătrân copac, ”uscat”, Amintește, plin de cioate, De-un ”uman”, ”amestecat”. Râpe-n malurile sterpe, Răni profunde ”ocrotesc”. Popândăi, goniți de soartă, De prin găuri se ivesc. Iarba verde-i amintirea Unor vremuri cu-n copac; În fuioare răsucite, Vrejuri, tot uscate, zac. Liniștea e ”deranjată” Doar de-n croncănit de corb. Crăpături, în lutul galben, Speranța, în viu, o ”sorb”. Ploile, ”acide”-n vară, Rup, și surpă, totu-n drum; Au și-o parte ”bună”, spală, Rămășițele de scrum. Un incendiu-un ”oarecare”, L-a iscat chiar fără ”folos”. ”Matolit”, fumând ”pe rupte”, A scăpat chiștocul jos. Sus, pe-o coastă-nsângerată, Cruci de crengi… ars ”asfințit”. Jos, sub scorbura crăpată, Un lăstar… ca ”răsărit”