Lacrimi de Lumină-n toamnă

Dezlânate, câmpurile, Deșuchiate, vânturile, În pustiu se pierd, stricate Și, golașe, zac uitate. Buruienile-și fac veacul, Sub ciulini, ce-ocupă hatul, Ce-a păzit lanul în vară, Dar și maciii-n primăvară. Câmpul, altădată verde, ”Stafidit”, în glod se pierde, Renunțând la măreție, Pentr-un dram de ”avuție”. Păsări zboară fără ”glasuri”, Croncănitul ”umple” ceasuri, Nori de praf urcă spre-un Cer, Ce-a rămas trist și stingher, Poate că de neputință, Nicidecum de rea-credință, Căci se zbate, printre nori, Să ne dea plăpânzii zori. ”Lacrimi-ape” luminoase, Căzând zilnic, peste case, Aduc, poate, și dreptate, Spălând, poate, și păcate, Dar, pe jos, chiar mânioase, ”Nivelează”, și-s ”tăioase”, Căci cred satul un mormânt, Nu săpat, ci pe pământ.

Răstigniți, pe crucea vieții, Doar cu-n viitor, al morții, Doi bătrâni privesc ”lung” poarta… Nu blestemă-n gând, nici soarta. S-o deschidă, tot așteaptă, Un băiat, sau o nepoată. -Poate nu acum… e ploaie… Inima, în piept, se-”nmoaie”. Lacrima se scurge-n tină, Ca scânteie de Lumină. -N-au putut!… E viața dură!… -Cine știe cât îndură?… Ochii se întorc spre poartă… Oare, vina, cine-o poartă?…